Uneori mai si pierdem

 

sorrow
Uneori avem parte de cazuri pe care nu le vom putea salva. Ca medic a trebuit sa invat sa traiesc cu asta.

Dupa terminarea facultatii a venit un moment in care a trebuit sa decid odata si pentru totdeauna ce voi face mai departe. Unii (nu putini), se lasa de meseria asta inainte de a se apuca. Altii vor poate sa urmeze o cariera academica in cadrul facultatii. Pentru majoritatea dintre noi, insa, era momentul sa ne alegem specialitatea in care vom continua. Trecusem deja cate putin prin toate. Ca orice om, aveam afinitati pentru anumite specialitati, si antipatie pentru altele. Insa era un aspect cu care nu eram tocmai impacat: urma sa fiu in contact permanent cu suferinta oamenilor. Daca nu as fi putut face fata? La urma urmei stiam ca nu sunt imun din punct de vedere emotional, si nu aveam de unde sa stiu daca si cum imi pot compartimentaliza propria suferinta. Asa ca am ales o specialitate deosebita din acest punct de vedere. O specialitate care aparent nu te expune suferintei, in care crezi ca ai parte doar de momente frumoase. Am ales “Obstetrica-Ginecologie”. Ce poate fi mai frumos decat sa aduci pe lume un suflet?

Naivitatea este o trasatura caracteristica varstei tinere, aveam sa aflu insa asta mai tarziu. Si obstetrica are momentele ei mai putin bune. Oricat de bine ai fi pregatit, oricat de bun ar fi simtul clinic, oricat de atent ai fi, exista unele cazuri pe care nu le vei putea rezolva. Pentru ca statistica nu iarta pe nimeni (desi are tendinta sa fie un pic mai ingaduitoare cu cei mai bine pregatiti). In specialitatea asta insa, esecul capata de multe ori forma unei tragedii. Insuccesul este mult mai evident aici decat poate in orice alta specialitate, tocmai pentru ca ar fi trebuit sa fie vorba doar despre momente frumoase.

Ceea ce poate nu se vede la suprafata este insa cat de profund traieste si medicul fiecare eveniment nefericit. Cu totii am ales Medicina pentru a salva vieti. Undeva, pana si in cei mai cinici dintre noi, exista inca sentimentul ca putem reporni orice inima care s-a oprit, ca putem readuce la viata omul chiar daca si-a dat deja ultima suflare. Ne asteptam ca pacientii nostri sa aiba o evolutie din ce in ce mai buna sub ingrijirea noastra, sau macar sa nu se inrautateasca. Realist insa stim ca nu vom avea succes de fiecare data.

In cele din urma, indiferent de context, suntem afectati din punct de vedere emotional. Mult timp suntem obsedati de intrebarea: “Ce as fi putut face altfel?”. Poate ca uneori aceasta intrebare are raspuns, alteori poate nu. Important este insa faptul ca raspunsul la aceasta intrebare medicala este irelevant pentru ceea ce este de fapt o drama emotionala pe care nu o putem controla pe deplin.

Oricat de realisti am incerca sa fim, ne doare atunci cand avem un esec profesional. Ceea ce nu se vede poate din afara este riscul emotional substantial la care ne expunem ca medici. Cele mai multe cazuri vor fi duse la bun sfarsit. Cateva insa nu. In fiecare caz in parte exista o povara emotionala imensa. Cei din conducerea spitalului poate ca nu o simt. Cei de la Casa de Asigurari de Sanatate cu siguranta nu o simt. Insa noi impartim aceasta povara cu pacienta, cu familia. Am vazut colegi, oameni in toata firea, care plangeau pentru pacienti pierduti.

Din cand in cand mai apar cateva evenimente cu adevarat tragice care ajung sa fie preluate in mass-media. Fiecare dintre ele, aproape fara exceptie, devin adevarate campanii de demonizare a medicului. Acel medic care stiu cu siguranta ca este in egala masura afectat de eveniment, chiar daca nu are ce sa-si reproseze din punct de vedere profesional. Stiu cu siguranta pentru ca i-am vazut pana si pe cei mai cinici dintre noi in asemena momente, si chiar ei erau profund afectati. Insa audientele nu se fac cu povestile acestea, este mai util pentru media sa insinueze ca medicul este complet detasat emotional de eveniment, pentru ca asa se provoaca mai usor indignarea publicului.

Cu trecerea timpului, odata cu inaintarea in varsta si vindecarea de naivitate, apare insa si experienta profesionala. Acea experienta care ne face uneori sa stim din prima secunda despre un caz ca nu are nicio sansa. Insa cei mai multi dintre noi facem ceea ce altii nu au avut curajul, abilitatea sau dorinta sa o faca. Preluam cazul si facem tot ceea ce este omeneste posibil, suntem solidari cu pacienta stiind ca ne expunem la socul emotional dat de un esec. Cu totii am trecut prin asta, cu totii avem povestile noastre care ne tin treji noaptea. Sunt cazuri la care inca ma mai gandesc, desi au trecut ani peste ele; nu tot timpul, ci doar atunci cand ceva, sau nimic, ma face sa-mi reamintesc si sa retraiesc evenimentele. Ceva poate ca aceasta imagine care a circulat nu demult pe internet, devenind virala. Este vorba despre un medic urgentist ce cauta un moment de consolare dupa ce tocmai a pierdut o pacienta de doar 19 ani. A avut nevoie de 5 minute de singuratate, dupa care s-a recompus, a tinut capul sus si a intrat sa preia cazul urmator. O imagine in care multi ne regasim.

physician_sorrow

Comments are closed